intrarea în vis

Îți cauți cu grijă echilibrul în călătoria pe parchetul nelustruit, plin de Da-uri și de NU-uri aruncate în toate părțile, parcă o capodoperă stângace a unui hoț care caută disperat cutia cu bijuterii printre mormanele de haine din dulapul din dormitor, auzind, în același timp, cheia învârtindu-se în ușa de la intrare și zgomotul acesteia închizându-se în urma proprietarilor. Pășești încet, privind cu mare atenție, când în stânga, când în dreapta, căutând, parcă, acel ceva de care să te ții cu ambele mâini și care să îți ofere siguranța mult dorită. Pentru o fracțiune de secundă te-ai gândit chiar să mergi de-a bușilea, așa cum o fac bebelușii care își caută, încă, primii pași pe covorul moale ce pleacă de lângă universul patului plin cu jucării multicolore, doar-doar vei avea certitudiunea necăderii într-un abis care dă pe dinafară de cât este de umplut cu necunoscut. Dar îți asumi riscul și nu o faci. Continui bâjbâitul de elev de primară legat la ochi într-o curte de școală complet străină, nevoit să găsească o armată de copii care mai de care mai iscusiți în a se face mai ușori decât aerul și mai tăcuți ca întunericul. Te lovești de tot felul de locuri ascuțite care te însemnează precum este o coală de penița recent cufundată în călimara cu cerneală roșie, dar nu zici nimic, de frică, parcă, să nu rupi vreo bucată din atmosfera deasă care te înconjoară. Nu vezi mai nimic, parcă te-ai afla într-un pâlc de ceață deasă, pe un mal de lac, într-un început de dimineață de toamnă, înainte de răsărit. Totul are formă de umbră, pare că sunetul nu s-a inventat încă. Te simți întocmai ca atunci când deschideai încet ușa camerei tale, fără să fi aprins lumina, încercând să faci mai puțin zgomot decât liniștea însăși, vrând să îl surprinzi pe Moș Crăciun aranjând cadourile și să te duci tiptil către el, aruncându-ți teama cât-colo și să îl atingi pentru a te asigura că este El.
Și deodată auzi un început de roșu. Și apoi verde. Urmat de un violet aprins și de un galben strident care îți zgârie catifeaua timpanelor. Curcubeu. Se naște din tine, de sub unghii, dintre gânduri, îți iese din iriși, printre dinți. prin piele. Simți că oriunde pășești dai peste pământ dur, chiar și în mijloc de val de ocean chinuit de furtună, nu mai ai nevoie de inerție, nu mai există gravitație. Îți poți desface oricând aripile într-un zbor pentru care Icar te-ar urî mai mult decât urăște faptul că ceara nu este făcută din soare sau invers. Te scalzi în tine ca un pește în mijlocul unei bălți în care nimic nu este mai mare decât el. Asculți tăcerea din fiecare zgomot ca și cum ar fi ultima înainte de a dispărea complet ideea că așa ceva ar fi existat vreodată. Și îți aștepți căderea…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s