apartamentul

mister chocolatePrin clasele de la gimnaziu eram fascinat de El Zorab-ul lui Coșbuc. De poveste, de construcția versului, de atât de amănunțita descriere a calului și a trăirilor fostului său stăpân. Și cu toate că pricepeam, în mare, ideea întregii poezii, nu puteam înțelege la adevărata sa intensitate acest du-te-vino din sufletul personajului, pentru care banii primiți pe cal apar precum o ploaie lungă de vară după câteva luni de secetă cumplită, dar care își dă seama că suma oferită de pașă nu va putea înlocui vreodată bucuria adusă de al său armăsar pe fețele și în inimile propriei familii.
Nu aveam cum să îi înțeleg dimensiunea reală pentru că încă nu fusesem pus într-o astfel de situație. Într-un fel, în povestea mea care este reală, spre deosebire de poemul lui Coșbuc, nu fac altceva decât să extrapolez. Sau poate părea astfel din exterior. Pentru că, în cazul meu, este vorba despre un… apartament.
Deși am plecat din Craiova natală de aproape 10 ani, am luat cu mine, în mine, sedimentate adânc, într-o dezordine admirabilă, frânturi de amintiri care, puse cap la cap, precum piesele unui joc de domino sau bucățile aparent fără sens ale unui puzzle, mă trag înapoi către o lume care se mai ține doar în câteva fire subțiri de ață.
Am copilărit în apartamentul bunicilor mei din partea tatălui. Un apartament foarte deosebit, privit fiind prin ochi de copil. În fiecare zi un loc ideal de joacă, devenind, pe rând, castel apărat de balauri (pictați suprarealisto-naiv de mine pe paginile caietelor de dictando), teren de fotbal cu porți din picioare de masă lăcuită din mijloc de cameră de zi, Vest Sălbatic în care îmbrăcam, în același rol, haine de cowboy cu pistol cu capse și de indian cu sabie de lemn în loc de arc cu săgeți ori toboșar înverșunat cu mai toate mobilele pe post de cele mai de preț tobe și andrele de lemn în loc de bețe.
Aproape oriunde m-aș fi învârtit în zilnicele mele aventuri (și nu existau decât puține locuri pe care să nu le fi cunoscut ca pe propriile mele buzunare), mă întâmpina parfumul de cărți, care mai de care mai pline de lumi ce sperau în tăcere să fie descoperite și care mă așteptau cuminți, ștampilate și îndosariate grijuliu, la locurile lor precis stabilite din bibliotecă.
Era apoi bucătăria. Cu miros de ciorbă de perișoare inegalabil de gustoasă sau de supă de chimion mai ceva ca într-un restaurant cu ștaif din Koln, cu arome de felii de pâine prăjită împodobite cu straturi bogate de dulceață de vișine făcută în după-amieze portocalii de toamnă, cu gust de mere rase și de biscuiți sfărâmați sau de budincă roz făcută cu lapte cald, ori de atât de gustoasele pâini ale studentului. Sau de mâncare de gutui, de lapte de pasăre (!), găluște cu prune ori grătar de piept de pui îmbogățit cu dulceață de mure.
Lângă bucătărie, balconul de pe care mi-am desăvârșit aruncarea de la proba de oină (nu detaliez), punct de atracție pentru guguștiucii și vrăbiile din zonă și adăpost al animalelor salvate din curtea blocului și al multor altor lucruri adunate din și uitate în praful timpului.
Din balcon se intra într-unul dintre cele două dormitoare, cu mobilă grea, veche, de un maro închis, aproape de culoarea pe care o are ciocolata aceea cea mai amară dintre toate și cu poze alb-negru pe pereți mâzgăliți de o mână de preșcolar îndrăgostit de cifra 2 și litera a.
În living trăiam mai mereu cu senzația că suntem pe punctul să primim oaspeți care mai de care mai dornici să asculte poveștile spuse în jurul mesei care domina mijlocul camerei. Acolo, tolănit pe canapeaua elegantă sau scufundat într-unul dintre fotoliile gemene, paznici vrednici ai încăperii, pierdeam deseori șirul orelor ascultând firul întâmplărilor atât de pline de farmec de parcă erau citite din cărți de demult ale vreunui scriitor de basme iscusit.
Apoi balconul din față; lung cât un teren de fotbal atunci când ai 6 ani. Tribună era o bancă verde, din lemn, iar pervazul avea sudat un suport de umbrelă de soare deseori obiect de studiu în anii grădiniței. În părțile laterale balconul era inundat de sacsii cu crini și mușcate, de ghivece cu panseluțe mov și, pentru o lungă vreme, a fost casa unui acvariu cu zeci de pești multicolori pe care îi admiram (și chinuiam…) cum aveam certitudinea că nu mă aflu sub atenta supraveghere a celor din casă.
Veți crede că aiurez. Poate chiar o fac, dar aș putea continua destul de aproape de un la nesfârșit cu descrierea acestui loc. Nu o voi face. Nu, pentru că anumite lucruri sunt făcute să fie spuse, în vreme ce altele sunt acolo pentru a fi trăite. Apartamentul bunicilor mei a respirat alături de mine și, deși în scurtă vreme va fi al altcuiva, eu voi continua, ori de câte ori voi avea ocazia, să îmi retrăiesc copilăria în el, jucându-mă printre grămezile de amintiri.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s