Ne învârtim

Ne învârtim de când apărem pe lume. Mai întâi, sub formă de idei firav încolțite în grădina gândurilor celor care ne vor deveni părinți, pe urmă ca muguri timizi care devin, într-un final, flori larg deschise, în spirale neîntrerupte căutând fără răbdare calea cea mai scurtă către lumină. Odată ajunși la ea, ne învârtim în continuare. Câteodată rar, alte dăți amețitor de iute, deseori inconștient, uneori perfect lucizi, precum o iederă din ce în ce mai stăpână peste streașina unei case, căutându-ne drumul prin viață. La început, ne lovim de fiecare piesă ascuțită de mobilier, de fiecare perete, de stâlpii de pe marginile străzilor, de case, de câmpii, dealuri, munți, de nori negri sau de dimineți albe.
Ne tot lovim în învârtirea noastră până când învățăm să o realizăm în cercuri tot mai clare, mai centrate. Mai bine conturate. Ajungem să ne învârtim printre oameni, mulțimi de oameni, facem hore spontane cu femei și bărbați, învățăm ritmul unora dintre ei în vreme ce încercăm să ni-l găsim pe al nostru; formăm cercuri concentrice continuând să ne învârtim. Ne credem conuri în echilibru perfect, rotindu-ne în mijloc de univers ca un carusel al cărui buton de oprire nu a fost niciodată în plan să fie inventat. Ne învârtim lumea pe un buric de deget arătător, însă, în unele momente amețim așa de puternic, încât simțim cum totul ne fuge de sub picioare. Exact la fel cum nisipul fin se scurge într-o clepsidră. Încet, dar sigur. Simțim cum întregul spațiu terestru sfredelit de vârful ascuțit al titirezului în care ne-am transformat se unduiește nevertebrat prin aer și ni se încolăcește peste vene, pe sub amintiri, în fiecare por, se preschimbă în abur înșelător, în bucăți neregulate de fata morgana care ni se sedimentează ireversibil pe retină. În acel moment, de cele mai multe ori fără a ne da seama, instinctiv, începem să ne învârtim în noi înșine. Întâi liniștit, ca o boare de seară ce dansează lent în jurul secundelor ce se evaporă în margine de apus de vară, apoi tot mai iute, tot mai necontrolat, ne deghizăm tăcuți în austru, până când devenim tornadă. Primul fulger ne aprinde și ne descoperim, surprinși, starea de incandescență, pictăm zidurile camerelor din noi cu flăcări rogvaive, ne topim regretele în forme ignifuge de speranță și continuăm să ne învârtim. Cu ardoare. Dar ardem de dor. De o dorință necunoscută, neînvățată, dar care ne-a fost atent sculptată în ADN, aceea de a nu ne mai învârti doar cu noi înșine prin camere goale din noi, ci de a prinde încă un suflet în acest joc nebunesc al rotirii noastre efemere prin timp…

Advertisements

2 comments

  1. Elena Mahyo · December 27, 2014

    Buna Alin si Craciun fericit!

    Foarte frumos! Multumesc!

    Elena

    Like

    • misterchocolate · December 27, 2014

      Sărbători frumoase, Elena!
      eu îți mulțumesc!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s