Merg pe suprafața cuvintelor
ca Armstrong pe lună,
ca Ulise în Itaca
Este nu îmi mai este, este
Moartea mă strigă
pe numele mic
pe numele din copilărie
Merg pe suprafața cuvintelor
până când
alunec în gura lor
Mai sunt
numai atât
cât să mă știu
mâncat de un verb.
Ce verb, care, Doamne?
Poezie nepublicată și dedicată de Nichita Stănescu lui Peter Jay,
traducătorul operei sale în limba engleză.
„Toți sîntem niște actori mizerabili. Dumneata joci rolul bărbierului în viață și ai să rămâi un figurant urît cît vei trăi. Mie mi-a fost împărțit rolul de viveur elegant, cu toate că îmi aduc foarte bine aminte, începusem să joc alt gen, și la douzăcei și patru de ani păream de treizeci și cinci. Da, da. Mi-am schimbat genul. Fie că de nebun, fie că de necaz, lăsasem să-mi crească barbă. Și aveam o barbă lungă, frumoasă, ca un popă îndrăgostit. Și lumea începuse să mă ia în serios. Oamenii vorbeau cu respect de mine. Colegii mei prinseră a mă ocoli, prea le păream serios. În schimb, bătrînii mă îmbrățișau cu căldură în mijlocul lor, iar eu, fără să-mi dau seama, mă simțeam bine printre dînșii. Eram student la medicină și toată lumea îmi prorocea o carieră strălucită. Pînă și chelnării, care în privința asta sunt specialiști, vorbeau cu mine ca cu un viitor profesor… Apoi deodată mi-a ieșit în cale o veveriță. O fetiță roșcovană, durdulie, pe care o întîlnii într-un local de petrecere, tocmai cînd o durea un dinte. Am dus-o acasă și i-am scos rădăcina cu pricina. Drept recunoștință mi-a spus următoarele: „Să-ți dau o povață. Rade-ți barba. Să știi de la mine că nici o fată n-are să te placă cu bărboiul ăsta de un cot. Parc-ai fi de-o sută de ani. Te-aș săruta, dar mi-e scîrbă de barbă!” A doua zi mi-am dat jos barba. Cariera de doctor s-a dus dracului. De-acum nu mai îndrăznii să mă duc printre domnii profesori. Mă întorsei iar la prietenii mei zburdalnici și începui să mă afund prin localurile de noapte. Adevărat că acuma nu mă mai stînjenea barba. Avui din ce în ce mai mari succese la femei. Încetul cu încetul ajunsei regele flirtului, regele patinajului, regele cravatelor, regele valsurilor, iar astăzi, la vîrsta de patruzeci și șapte de ani, sînt tot acolo unde eram cînd aveam douăzeci. Rolul de viveur trebuie însă să-l joc până la sfîrșit, trebuie să-l joc… Mă gîndesc de multe ori că, dacă nu mi-aș fi ras barba, astăzi poate aș fi fost profesor la Universitate, aș avea clinica mea, aș umbla în cupeu, aș purta ochelari de aur, aș avea mutră gravă și serioasă… Viața e o comedie, domnule săpunar! E îngrozitor să te gîndești că nimic nu atîrnă de noi, că totul se învîrtește în jurul bărbii sau în jurul mustăților… Apropo, vopsește-mi, te rog, mai bine sprîncenele !…”
1913
și au intrat apoi în sala pardosită numai cu aur, acoperită numai cu profiră și bătută numai cu mărgăritare. toate frumusețile de pe pământ se aflau strânse acolo, încât a rămas orbit de strălucire. au străbătut sala; au intrat într-o încăpere în patru unghiuri; în unghiul cel dintâi se afla o movilă de aur; în al doilea, o movilă din cele mai frumoase rubinuri; în al treilea, strălucea un vas de argint; iar în cel de-al patrulea unghi era o movilă de pământ negru…
în mijlocul încăperii se afla un tron împărătesc, cu un sicriu de argint, în care dormea un vechi somn un sultan cu coroană de aur.
la picioarele sicriului era o tablă de aur, pe care se aflau scrise în hieroglif cuvintele ce urmează:
„o, muritorilor! cîtă vreme trăiesc, oamenii dorm; și încep a trăi abia când îi cuprinde pacea eternităților!
ce mi-au fost folositoare mie, visurile și stăpânirea împărăției?
nimic nu durează mai puțin ca fericirea!
muritorule, nebunule! adu-ți aminte de fala faraonilor! ce a rămas din fala și mândria lor? ei dorm și toată fala pulbere s-a făcut!
adu-ți aminte, omule! curând nici tu nu vei mai fi!
cui îi pasă îde scânteia ta în eternități? curând tu vei fi pace și pulbere”…
răbdarea nu se învață ușor
de Liliana Hinoveanu-Ursu
the important things are not said in verses
Although to be or not to be
made Shakespeare famous for one Hamlet was always undecided
and yet
in blanck verse or rhymes
life goes by
in-between birth and death
only with you I have the courage to walk in a straight line or to detour every now and again in order to discover
the way
so many times have your words hurt my heart
but I let them do it
for only so could I measure my strength
face to face
like two blunt armies
we carefully organized the arms
drafted a battle plan
arranged our soldiers
and ordered them to wait
patience is not easy to learn
„și totuși, nu poate accepta gândul că nu există un plan sau un sens în viața pe care o duce aici, la Londra. Acum un secol, poeții își tulburau mințile cu opium sau alcool, ca apoi, din pragul nebuniei, să dea seama despre experiențele lor vizionare. Prin asemenea mijloace se transformau în vizionari, profeți ai viitorului. El nu apelează la opium și alcool, e prea speriat de urmările pe care le-ar putea avea asupra sănătății lui. Dar oare epuizarea și deprimarea nu pot avea același efect? A trăi în pragul prăbușirii psihice nu e la fel cu a trăi în pragul nebuniei? De ce să se considere a fi un sacrificiu mai mare, o mai mare anihilare a personalității, dacă te ascunzi într-o mansardă pe Left Bank pentru care nu ai plătit chiria sau dacă umbli din crâșmă în crâșmă, neras, nespălat, puțind, bând pe banii prietenilor, decât dacă te îmbraci în costum negru și execuți munca de birou care-ți distruge sufletul și accepți fie singurătatea până la moarte, fie relația sexuală lipsită de dorință? Bineînțeles, absintul și zdrențele s-au demodat între timp. Și ce-o fi eroic în a-l duce de nas pe un propietar și a nu-i plăti chiria?
T.S. Eliot a lucrat la o bancă. Stevens și Franz Kafka au lucrat pentru companii de asigurări. Eliot, Stevens și Kafka au suferit, fiecare în felul său, la fel de mult ca Poe sau Rimbaud. Nu e o dezonoare dacă îi iei drept model pe Eliot, Stevens și Kafka. El a ales să poarte costum negru, așa ca ei, să-l poarte ca pe o cămașă de foc, să nu exploateze pe nimeni, să nu înșele pe nimeni, să-și plătească drumul.”
J. M. Coetzee – Tinerețe
(sau cum un sud-african a început prin a scrie despre el și, de fapt, a ajuns, în baza unei evidente extrapolări către absurd, să scrie despre mine. mulțumesc Manu!)
nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,
pentru cântecul tău țintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,
ci ca să aduni, chiuind pe tăpșane,
o claie de zări și-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
așa, ca să bei libertatea din ciuturi
și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
și zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
și ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşș, pe icoane,
pe toate ce slobode-ți ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!
ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!
de Radu Gyr
în memoria bunicului meu
Las lumea să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi.
Prejudecata omenească
Arunce-n cale-ţi cu noroi.
În faţa idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc.
La fel, cu tine, gândul nu mi-i
Nici să iubesc, nici să urăsc.
M-afund, fără să-mi caut rostul,
În chefuri, nici voios, nici trist;
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Dar pentru sufletu-mi exist.
În larma lumii ne-ntâlnirăm,
O zi ca orice altă zi;
Fără de bucurii iubirăm,
Fără tristeţi ne-om despărţi.
Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii, atâta tot;
Nu ne-om minţi noi niciodată,
Nici alţii a ne minţi nu pot.
de Mihai Beniuc
retRomanian 