la Londra ninge. de surprinzător de multă vreme, cu fulgi mari, ca un soi de compensație, parcă, pentru sărbătorile de iarnă tomnatice (pe)trecute de curând. un pic neobservate fără mult-așteptata și cântata zăpadă care a început azi de dimineață, timid, parcă nevrând să deranjeze tocmai într-o zi de vineri și apoi, de pe la prânz, din ce în ce mai serios. ninge frumos, neliniștit și căderea asta dezorganizată de bucăți mici și albe de undeva de sus deschide portița către trecut. și apar amintiri desprinse, parcă, din poveștile pe care mi le citea bunica, în timp ce eu o ascultam fermecat fără de leac. și gândul fuge neîmpiedicat către după-amiezele de iarnă ale copilăriei, când abia așteptam să îmi termin temele pentru a putea umple rândurile cârdurilor de copii din spatele blocului. indiferent dacă ne întreceam în sănii (care mai de care mai improvizate în grabă la sfârșit de noiembrie în balcoane strâmte ori, în cazul celor mai norocoși, vechi de cel puțin două generații) pe strada ce cobora primejdios, dar extrem de tentant pentru un astfel de concurs, ori dacă, împărțiți în două grupuri, băieți și fete laolaltă deveneam ținte mobile pentru bulgării celor aflați la depărtare de 3-4 mașini, acele momente atingeau cote nebănuite pe scara către fericirea absolută. și clipele astea mi-au rămas atât de viu înregistrate în memorie, încât mi se derulează în minte cu asemenea acuratețe că sunt pe punctul de a începe să îmi fac griji că am iar teme la matematică. sunt amintiri ce nu vor pieri niciodată și care îmi vor reapărea în fața ochilor cu fiecare om de zăpadă pe lângă care voi trece.
în tot acest timp, la Londra ninge în continuare. cu fulgi desprinși, parcă, dintr-o poveste.
retRomanian 