Balada instigatorului la protest

img_20170203_153956
Vă scriu să știți că ies în stradă
să mă vedeți și să se vadă
că nu citesc degeaba presa;
simțiți cum vă îneacă lesa?
Eu ies în Piață, vin acolo
pentru că îmi spune Tolo
că sunteți niște lichele.
La fel mi-a zis și Vanghele.
Că ați format o camarilă,
nu se lasă nici Chirilă.
Mi-a scris și Nicușor Dan
că-mi furați din viață ani.
Clotilde cântă când vorbește
— ea instigă franțuzește —,
Andrei Gheorghe mă împinge
să stau pănă vom învinge,
iar Mândruță a zis să strig
că ieșim oricât de frig.
Însă peste tot și toate,
protestez pentru dreptate,
pentru o țară în care toți
să îi vrea închiși pe hoți
unde furt, abuz, minciuni
sunt defecte, nu cununi.
Protestez pentru o nație
fără legi cu dedicație,
o fac pentru că-s golan,
(cu căciulă d-astrahan),
vin în stradă zi de zi
pentru ca tu guvernant să știi
că suntem sătui de voi
hoți de minți și fii de ploi,
că ni s-a urât de morți
ce ne trag țara la sorți
din 4 în 4 ani
(undeva-n Teleorman).
Vreau o țară în care pot
să nu mă tem de un complot,
de un Guvern ascuns în noapte
promulgând legi printre șoapte.
Ies în Victoriei pus de mine
să vă anunț că nu mai ține
ideea că sunteți stăpâni
peste poporul de români,
ce din flămând s-a transformat
azi într-un #neamsăturat

#FărăViolență

Advertisements

incomensurabilitate

măsurăm atent camera
cu imaginea trupurilor noastre
lipite unul de altul
ca un șarpe roz și cald
care se prelinge încet
înspre colțurile îndoite ale nopții
sub stelele stropite peste pereți
în aura aurie a aurorii
printre idei mototolite și aruncate
pe podeaua murdară de pași

măsurăm atent distanța
dintre visele pe care le visăm
bucăți de realitate
îmbrăcăm centimetrii în culori
înfășurăm spațiul în timp
lumini rupte din jaluzele trase
se sparg pe patul dezgolit
fâșii de privire azvârlite
spre primul țipăt al răsăritului
abia născut peste noi

ne măsurăm
cu noi
între noi
prin noi
cu universul
nemăsurat

mesaj pasaj

IMG_20150630_172706-2
și zise uitându-se, înfrigurat, spre coală:
e vremea să îți umplu sufletul de smoală;
să îți fac umbre care nu se schimbă
când peste tine privirile se plimbă,
să îți asfaltez străduțele abia ninse
cu fraze încâlcite și vorbe încinse,
să spăl pereții tăi de alb imaculat
cu straturi grele de un întuneric mat,
să tatuez țesutul tău de fildeș-catifea
în nuanța nopților fără de stea,
să te îmbrac încet-încet în alt veștmânt
în timp ce tu mă lași fără cuvânt.

rai iar

am fost deja făcuți
și acum încercăm să ne contrafacem
am mai fost făcuți
și acum căutăm să ne desfacem

voi fi eu iar
dar până atunci voi reface cărțile
că toată lumea știe
ăsta nu-i rai
până când toți n-o să afle

ne-am mai înșelat înainte
am ieșit vii din multe
greșeli am mai făcut
de multe cu bine am trecut
voi fi eu iar

dar până atunci voi preface cărțile
că toată lumea știe
ăsta rai nu e
până când toți n-o să afle

Fie

Îmi aștern sufletul dezordonat peste o bucată de hârtie,
așa cum arunci pe sârmă, într-o zi însorită de vară,
un prosop, după ce te-ai șters cu el pe părul ud.
Să fie îndeajuns colorat încât să îți atragă privirea,
așa cum cântăreții la acordeon magnetizează o clipă
din atenția trecătorilor pe la colțul lor de stradă?
Să fie destul de sonor încât să îți trezească auzul,
așa cum copiii își trezesc părinții dimineața
pentru a le reaminti că nu mai sunt doar copii?
Să fie suficient de bun încât să îți găsească zâmbetul,
așa cum fiecare zi încearcă să își întâlnească noaptea
și se dezmembrează în straturi rogvaive când o vede?

destinfinit

îți fluturi privirea
în bătaia vântului
cuvântului meu
de pe arborele mare
al corăbiei eu-lui tău
unde ai ridicat,
ieri la prânz,
steag alb
pentru cer negru.

te legi cu fir moale,
despletit din albastrul
ochilor mijlocului
sufletului strămoșilor,
de la stâlpul din dreapta
al porții casei bătrânești
până în bătătura
dimineții vieții
copiilor care vom fi.

îți aud zâmbetul
alergând peste văile
anilor pierduți în colbul
crud și moale
precum iarba
care te gâdilă
în tălpi când
vrei să o îmblânzești
ca dresorul pe tigru.

plăcere în tăcere

îmi place să ascult
bătaia colorată a soarelui
în fereastra ochiului tău
și să văd timpul cum curge
cascadă pe lângă mine

resimt prin albul denivelat
de pe peretele din dreapta
al mâinii mele stângace
o bucată de atingere
rămasă de la tine

aflu în ideea de liniște
o potecă bătătorită
de avalanșe de cuvinte
pictate peste granița
dintre rău și bine

fericiredinfericire

cine știe?

Azi te-am așteptat iar
la colțul străzii care duce
către tine,
dar în zadar;
ca de fiecare dată,
ca în fiecare seară,
te-am așteptat
vreme de câteva secole;
sau să fi fost secunde?
Cine știe?
Tot ce știu e că stăteam
cu mâinile în buzunare,
cu iubirea în piept,
cu nodul în gât,
ca atunci când
ai trecut pe lângă mine,
pe strada care ducea
către tine,
mi-ai zâmbit
și am știut că,
de fapt,
nu știam nimic
nici despre tine,
nici despre mine,
dar mi-am jurat că
voi ști
despre amândoi.
De atunci
te aștept
de fiecare dată,
în fiecare seară,
vreme de câteva secole;
sau să fie secunde?
Cine știe?

simetrii asimetrice

era ieri, o dimineață desprinsă din o bucată de ceară,
cerul părea că se mai ține într-o singură sfoară,
escaladai în fugă vârful clipei sub care te visam,
simțeam cum îmi dezvelești, ca o toamnă, primul ram

era timp, prelins pe peretele decojit din camera de zi,
aerul părea că a uitat cum se conjugă verbul a fi,
îmi schițai dezordonat un zâmbet încă nenăscut,
orbecăiam în irișii tăi electrici spre un alb nemaivăzut

era an, decupat din lumina care picura prin fereastră,
ziua părea că vrea să încapă toată într-o glastră,
mă învățai să străpung armura vorbei fără scut,
curățam sunetele lăsate în urmă de viitorul deja trecut

Am

Am venele picioarelor uscate
părăsite de sângele care
a alergat într-o goană către inimă
nu cumva să o lase să zburde singură
pe câmpia primului răsărit
din noua ei viață

Am granițele palmelor transpirate
de rafalele unei ploi solare
în ziua asta bipolară ca o cifră primă
printre nopțile care curg râuri de măgură
din vârf de zâmbet necucerit
împietrit pe față