măsurăm atent camera
cu imaginea trupurilor noastre
lipite unul de altul
ca un șarpe roz și cald
care se prelinge încet
înspre colțurile îndoite ale nopții
sub stelele stropite peste pereți
în aura aurie a aurorii
printre idei mototolite și aruncate
pe podeaua murdară de pași

măsurăm atent distanța
dintre visele pe care le visăm
bucăți de realitate
îmbrăcăm centimetrii în culori
înfășurăm spațiul în timp
lumini rupte din jaluzele trase
se sparg pe patul dezgolit
fâșii de privire azvârlite
spre primul țipăt al răsăritului
abia născut peste noi

ne măsurăm
cu noi
între noi
prin noi
cu universul
nemăsurat

Îmi aștern sufletul dezordonat peste o bucată de hârtie,
așa cum arunci pe sârmă, într-o zi însorită de vară,
un prosop, după ce te-ai șters cu el pe părul ud.
Să fie îndeajuns colorat încât să îți atragă privirea,
așa cum cântăreții la acordeon magnetizează o clipă
din atenția trecătorilor pe la colțul lor de stradă?
Să fie destul de sonor încât să îți trezească auzul,
așa cum copiii își trezesc părinții dimineața
pentru a le reaminti că nu mai sunt doar copii?
Să fie suficient de bun încât să îți găsească zâmbetul,
așa cum fiecare zi încearcă să își întâlnească noaptea
și se dezmembrează în straturi rogvaive când o vede?

îmi place să ascult
bătaia colorată a soarelui
în fereastra ochiului tău
și să văd timpul cum curge
cascadă pe lângă mine

resimt prin albul denivelat
de pe peretele din dreapta
al mâinii mele stângace
o bucată de atingere
rămasă de la tine

aflu în ideea de liniște
o potecă bătătorită
de avalanșe de cuvinte
pictate peste granița
dintre rău și bine

Azi te-am așteptat iar
la colțul străzii care duce
către tine,
dar în zadar;
ca de fiecare dată,
ca în fiecare seară,
te-am așteptat
vreme de câteva secole;
sau să fi fost secunde?
Cine știe?
Tot ce știu e că stăteam
cu mâinile în buzunare,
cu iubirea în piept,
cu nodul în gât,
ca atunci când
ai trecut pe lângă mine,
pe strada care ducea
către tine,
mi-ai zâmbit
și am știut că,
de fapt,
nu știam nimic
nici despre tine,
nici despre mine,
dar mi-am jurat că
voi ști
despre amândoi.
De atunci
te aștept
de fiecare dată,
în fiecare seară,
vreme de câteva secole;
sau să fie secunde?
Cine știe?

era ieri, o dimineață desprinsă din o bucată de ceară,
cerul părea că se mai ține într-o singură sfoară,
escaladai în fugă vârful clipei sub care te visam,
simțeam cum îmi dezvelești, ca o toamnă, primul ram

era timp, prelins pe peretele decojit din camera de zi,
aerul părea că a uitat cum se conjugă verbul a fi,
îmi schițai dezordonat un zâmbet încă nenăscut,
orbecăiam în irișii tăi electrici spre un alb nemaivăzut

era an, decupat din lumina care picura prin fereastră,
ziua părea că vrea să încapă toată într-o glastră,
mă învățai să străpung armura vorbei fără scut,
curățam sunetele lăsate în urmă de viitorul deja trecut