Scriam cu ceva timp în urmă câteva postări despre cum văd, simt și trăiesc eu ce se întâmplă în România de ceva ani încoace. Rânduri și gânduri cu sentimente amestecate, cu trăiri încrâncenate, cu dorințe și neputințe, dar – și poate cel mai important dintre toate – cu speranță că lucrurile și oamenii care le fac se pot și se vor îndrepta, găsind făgașul decenței și al respectului. De sine și de semeni.

Titlul postării de acum nu înseamnă în mod direct că această speranță s-a rispit. Prin el vreau doar să arăt, într-un mod direct și cât se poate de personal, că lumea în care și printre care am ales să trăiesc mă dezarmează uneori, lăsându-mă chiar și fără cele mai puternice dintre mijloacele de apărare (și atac) de care dispun – cuvintele.

Ajung prin a rămâne fără reacție, de exemplu, când sunt martor la acuta lipsă a civilității – în speță atât a respectului propriu cât și a celui față de persoana de lângă – concetățenilor mei. Un exemplu banal dar grăitor este cel pe care îl trăiesc la metrou în fiecare dimineață.

Nevoit fiind să schimb magistralele la Piața Victoriei, aleg să folosesc o scară rulantă, teoretic cel mai rapid mod de a ajunge la peronul care îmi trebuie. Primul semn de nepăsare (am renunțat de mult să cred că este vorba doar despre o gestionare necorespunzătoare din partea angajaților Metrorex) apare atunci când metrourile din ambele sensuri ajung în stație în același moment (sau la câteva secunde distanță) creând o busculadă greu de imaginat și mult mai greu de suportat. Lipsa bunei cuviințe continuă atunci când unii (cei mai mulți) se orânduiesc, așteptând răbdători să le vină rândul la un loc pe scara rulantă, în vreme ce alții, pesemne minți mai luminate, fie ocolesc coada deja formată, fie îi nesocotesc pe toți membrii ei și sar bariera ce delimitează cele două peroane, trecând în fața tuturor.

Pot înțelege, extrapolând la absurd și făcând cumva trimitere la perioada pre-decembristă, rezistența unora de a sta la cozi. Nu pot înțelege, însă, lipsa completă de reacție a celor care asistă absolut nepăsători la actul sfidător al celor care le iau fața fără pic de rușine. Oamenii acceptă acest fapt fără să conștientizeze că  este echivalent cu acela de a le fi furat portofelul sau de a le fi spartă casa. Sună dur comparația mea, dar eu tot un furt găsesc a fi și atunci când cineva îmi ia timpul (și nervii) fără a-mi da nimic înapoi. Nici măcar o scuză aruncată în zbor.

Dar oare să mă mai mire toate acestea într-un oraș – capitală a acestei țări – în al cărui centru este plin de trotuare înțesate de mașini care obligă pietonii să transforme în normalitate riscul de a merge pe carosabil, pe lângă alte mașini care deseori circulă cu o viteză peste cea legală?

Și pentru că am menționat conducătorii auto – care mai mereu își găsesc scuze pentru situația de mai sus, dar foarte rar și le prezintă și pe ale lor pentru disconfortul creat – în ultimele 3 luni am numărat 5 cazuri în care au fost foarte aproape să mă lovească în timp ce eram pe trecerea de pietoni, ei având roșu sau trebuind să acorde prioritate. Și ca mine, dar mai ales ca ei, sunt mulți. Parcă prea mulți. Sau parcă din ce în ce mai mulți. Nu știu care dintre variante mă pune mai tare pe gânduri.

De la interacțiunea cu semeni în aer liber ajung la cea cu altă categorie de concetățeni. Cei care lucrează la ghișeu, mai ales pentru instituții ale statului. E drept, am luat în calcul și varianta că toate aceste treburi mi se întâmplă cu precădere mie, că le atrag așa cum face magnetul cu pilitura de fier. Sondajul făcut printre cunoscuți mi-a demontat încet-încet această idee. Dar nu, nu sunt eu reprezentantul oficial al ghinioniștilor din România. Aici părtași suntem – evident, în măsura în care acest lucru ne deranjează în vreun fel și astfel și sesizăm că există – toți cei care intrăm în contact cu funcționarii publici (știu, nu e bine să generalizez, așa că mea culpa dacă vă lezez).

La Poșta Română, un alt exemplu banal, se așteaptă la rând pe bază de bon de ordine pe care îl obții de la un dispozitiv electronic. La aceeași Poștă Română, însă, nu poți efectua plăți cu cardul DECÂT dacă ridici un colet de la Emag, companie privată cu care instituția publică are un parteneriat de ceva vreme. Pentru orice altă tranzacție financiară, de la simpla cumpărare a unui timbru pentru a pune un plic la poștă până la plata unui colet pe care îl primești, trebuie să achiți în numerar. Și dacă tot am menționat plicurile, se face deja anul de când Poșta Română nu mai vinde astfel de bazaconii. Doamnele funcționare preferă să le recomande clienților librării private din apropierea oficiilor poștale pentru achiziția unui plic, luându-l pe „ce putere avem noi?” în brațe când sunt întrebate ce părere au legat de absurdul situației.

Îmi veți spune că pot foarte bine să aleg să nu lucrez cu Poșta Română. Foarte adevărat. Dar nu pot să aleg să nu îmi plătesc taxele (bine, puteam să aleg să nu îmi fac PFA, dar asta este o altă discuție), așa că am de a face cu ANAF. Acest organism al statului care trimite somații românilor mai abitir și mai eficient decât expediează simple și cel puțin la fel de necesare informări de plată. Mai precis, anul acesta am primit acasă două somații fără a fi primit vreo informare anterioară. În plus, am fost certat ca la carte de o doamnă care lucrează acolo pentru că făcusem plata într-un cont greșit, drept pentru care mi-a fost trimisă o somație care mă anunța că nu îmi plătisem îndatoririle către stat. Doamna nu a binevoit să îmi spună și de ce nu primisem informarea inițială, nici să mă lumineze de ce contul în cauză era greșit, când tot dânsa a recunoscut că era un cont oficial al ANAF-ului. Ca să nu mai menționez că pe niciuna dintre scrisorile primite din partea ANAF până acum, fie ele informări cu privire la plăți pe care trebuia să le efectuez, fie somații conexe neachitării unor impozite, nu era menționată perioada concretă pentru care trebuia să efectuez plata în cauză. Transparența este un deziderat doar la… Turda, pare-se.

Aș putea continua scriind despre hoția și minciuna multora dintre cei care ne conduc, sfidător, de prea multă vreme. Aș putea scrie despre alegerile care vin. Aleg să nu o fac. Aleg să sper, în continuare, că va fi bine. Că vom fi bine. Că vom face bine. Aleg asta încercând să fac în primul rând eu asta cât mai mult cu cât mai mulți. Până la urmă totul începe cu și din fiecare dintre noi. Chiar și un lucru atât de dificil cum este această schimbare a mentalității.